Ne îndreptăm astăzi atenția asupra unui maestru al stilului narativ, care a influențat în mod semnificativ literatura latino-americană și cea mondială.
Gabriel García Márquez s-a născut la 6 martie 1927, în Aracataca, Columbia și a decedat la 17 aprilie 2014, în Ciudad de México, Mexic. A fost un scriitor columbian, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1982, pentru roman și proză scurtă, în care fantasticul și realul sunt combinate într-o lume liniștită de bogată imaginație, reflectând viața și conflictele unui continent.
Cel mai cunoscut roman al său este „Cien años de soledad” („Un veac de singurătate”), tradus în zeci de limbi ale lumii, literatura sa încadrându-se în paradigma realismului magic.
„Un veac de singurătate” este prima operă literară, de la Cartea Facerii încoace, care ar trebui citită de întreaga omenire.” – New York Times
În anul 2007, la Congresul Internaţional de Limbă Spaniolă de la Cartagena, Columbia, această carte a fost situată pe locul doi ca importanţă în limba spaniolă, după „Don Quijote de la Mancha” de Cervantes.
Romanul ne poartă în America de Sud și urmărește evoluția satului fictiv Macondo, de-a lungul existenței sale de numai un veac, având în prim-plan familia întemeietoare a acestuia, familia Buendía. Când José Arcadio Buendía și oamenii lui traversează munții în căutarea unui loc pentru a se stabili, soția sa, Ursula e bântuită de un gând mai puternic decât teama de eșec: blestemul de a naște copiii cu coadă de purcel, hărăzit celor ce se împreunează cu membri ai propriei familii. Teama ei nu se adeverește, aceasta având în total trei copii, doi băieți și o fată.
Liniștea și prosperitatea satului Macondo sunt spulberate de apariția diverșilor vizitatori, între care cel mai semnificativ este țiganul Melchiade, care îl inițiază pe José Arcadio Buendía în tainele alchimiei. La moartea lui, Melchiade lasă o colecție de manuscrise, pe care urmașii lui José Arcadio Buendía se vor strădui să le descifreze vreme de cinci generații. În casa familiei Buendía se vor perinda o sumedenie de Aurelieni și José Arcadio, urmașii celor dintâi, care vor înfrunta războaie, calamități, sărăcie, repetând greșelile celor dintâi, până când misterul manuscriselor va fi descifrat.
„Un veac de singurătate” este o poveste despre viață și moarte, despre ciclicitatea timpului, despre păcat, desfrânare, incest, despre joaca de-a politica, și despre caracterul nobil, dar și distrugător al iubirii. Viața și moartea coexistă, e dificil să distingi realul de imaginar, întregul roman e învăluit de mister.
Cunoaștem un număr mare de personaje, multe din ele purtând aceleași nume, încât dacă pierzi firul narațiunii s-ar putea să nu le mai poți deosebi. Ceea ce au în comun toate aceste personaje este că fiecare se simte deosebit de singur, având propriul fel de singurătate și propria suferință, pe care ele o acceptă în mod tacit, iar scriitorul o descrie cu imparțialitate și detașare.
De asemenea, de remarcat și apreciat la Márquez este faptul că el nu cosmetizează viața personajelor, ci pătrunde fără sfială în intimitatea acestora.
Titlul romanului este o metaforă de o splendidă profunzime. Valoarea sa stilistică este certă şi foarte adâncă, ceea ce ne atrage este însemnătatea sa, un timp determinat plin de singurătate. Ce poate fi mai cutremurător în lume decât singurătatea?
Romanul total al literaturii latino-americane, „Un veac de singurătate”, este o carte, pe care, de fiecare dată o vom citi cu o plăcută înfiorare şi în care vom găsi noi şi noi răspunsuri.
Mai multe detalii în cotidianul Observ NEWS
Urmărește observnews.ro și pe Google News
