România nu se mai conduce,nu mai există strategie coerentă, ci doar gestionarea haosului de la o lună la alta, de la o criză la alta, de la o panică la alta. Iar în acest vid de viziune, discursul public s-a transformat într-un amestec toxic de alarmism, propagandă și autoamăgire.
Se aruncă în spațiul public cuvinte grele: „prăbușire”, „dezastru”, „colaps”, „criză generalizată”. În același timp, oficialii vorbesc despre „stabilitate”, „reziliență” și „creștere”. Două Românii paralele, două realități care nu se întâlnesc niciodată. Și între ele se află populația – cea care plătește nota.
Adevărul incomod este acesta: economia României nu s-a prăbușit, dar nici nu funcționează sănătos. Este o economie tensionată, dezechilibrată, dependentă de corecții externe, de împrumuturi și de ajustări fiscale repetate. O economie care rezistă mai mult din inerție decât din forță.
În același timp, nivelul de trai nu se prăbușește spectaculos, ci se erodează lent și constant. Aceasta este partea pe care clasa politică o evită, pentru că nu produce șoc, ci oboseală socială. Nu declanșează revolte, ci resemnare. Oamenii nu cad brusc în sărăcie, ci alunecă încet într-o formă de supraviețuire economică permanentă.
Inflația nu mai este doar un indicator statistic. A devenit un mecanism de redistribuire inversă: ia de la cei care au puțin și protejează pe cei care se pot adapta. Salariile cresc pe hârtie, dar pierd teren în realitate. Pensionarii nu mai trăiesc din calcule, ci din renunțări. Clasa de mijloc nu mai economisește, ci face echilibristică lunară între facturi și necesități.
Și totuși, problema nu este doar economică. Este o problemă de stat.
Statul român funcționează pe termen scurt. Gândește în cicluri electorale, nu în generații. Reacționează la presiune, nu la prognoză. Repară efecte, dar evită cauzele. Iar acest mod de funcționare produce exact ceea ce vedem astăzi: instabilitate percepută, neîncredere structurală și o societate care nu mai crede nici în cifre, nici în promisiuni.
În acest context, discursul radical – fie că anunță dezastrul total, fie că proclamă stabilitatea absolută – devine o formă de manipulare prin simplificare. Realitatea nu este alb sau negru. Dar politica românească trăiește exclusiv în extreme, pentru că acolo este mai ușor de vândut mesajul.
Ceea ce lipsește cu adevărat este curajul de a spune lucrurilor pe nume fără cosmetizare: România nu este în colaps, dar este într-o stagnare costisitoare. Nu este în haos, dar este într-o dezorganizare cronică. Nu este fără soluții, dar le amână constant.
Și poate cel mai grav: nu mai există încredere că cineva chiar vrea să repare sistemul, nu doar să-l administreze până la următoarele alegeri.
Aceasta este adevărata problemă. Nu doar economia, nu doar inflația, nu doar veniturile. Ci absența unei direcții asumate pe termen lung.
Pentru că o țară nu cade doar atunci când se prăbușește economia. O țară începe să se destrame atunci când oamenii încetează să mai creadă că viitorul este planificat, nu improvizat.
Iar România se apropie periculos de des de această limită – nu printr-un colaps spectaculos, ci printr-o degradare lentă, normalizată, aproape ignorată.
Și tocmai asta este partea cea mai dură a realității: nu criza în sine, ci obișnuința cu ea.
