Numirea lui Eugen Tomac ca premier și ideea unui „guvern tehnic de specialiști” promovat de Nicușor Dan arată mai degrabă o improvizație politică decât o soluție reală la criza de guvernare.
În teorie, „tehnocrația” sună curat: oameni competenți, fără patimi politice, puși să repare ce au stricat partidele. În practică, însă, România a mai trecut prin astfel de experimente și rezultatul a fost mereu același: guverne fără forță politică, fără sprijin real în Parlament și fără capacitatea de a impune reforme dureroase.
Problema fundamentală a unei astfel de desemnări nu este Tomac ca individ, ci contextul în care este aruncat în această funcție. Un premier fără o majoritate solidă devine rapid o figură decorativă. Oricât de bine intenționat ar fi, este prins între partide care își apără interesele și un Parlament care poate bloca tot.
Să fim direcți: un „guvern tehnic” în România, în acest moment, riscă să fie un guvern paralizat din prima zi. Fără sprijin politic, fără pârghii reale și fără capacitatea de a construi consens, el devine un exercițiu de imagine. Iar România nu mai are luxul exercițiilor de imagine.
Mai grav este că această mutare poate fi citită ca o fugă de responsabilitate a clasei politice. În loc ca partidele să își asume deschis guvernarea și costurile ei, se împinge în față o soluție de avarie, un premier „neutru” care să suporte presiunea în locul lor. Este o externalizare a eșecului politic, nu o rezolvare.
În acest cadru, șansele de reușită ale unui asemenea executiv sunt reduse. Nu pentru că lipsesc specialiștii, ci pentru că lipsește combustibilul esențial al guvernării: sprijinul politic coerent. Fără el, orice reformă devine negociere interminabilă, orice decizie devine blocaj, iar orice criză devine paralizie.
Pe scurt, dacă scenariul rămâne așa cum este prezentat, nu vorbim despre un „nou început”, ci despre o pauză administrativă înaintea următoarei crize. Iar România nu are nevoie de pauze, ci de guvernare reală, asumată, chiar și cu costuri politice clare.
