La Cotroceni, politica românească a început să semene tot mai mult cu un ritual cu aer medieval, în care nu decizia contează, ci spectacolul așteptării. Se vorbește despre „fum alb”, ca la Vatican, de parcă desemnarea unui premier ar fi o revelație divină, nu rezultatul unei majorități politice asumate într-o democrație modernă.
În realitate, nu este nicio taină sacră în joc, ci o incapacitate cronică a clasei politice de a-și asuma clar puterea. Negocierile se întind, declarațiile se rotunjesc, iar responsabilitatea se diluează elegant între partide care vor guvernarea, dar nu vor costul ei.
„Fumul alb” invocat în spațiul public devine astfel o metaforă ironică: nu anunță un consens matur, ci maschează o întârziere. Nu semnalează unitate, ci ezitare. Nu arată forță politică, ci frica de decizie.
În acest timp, liderii politici joacă un dublu rol: în fața camerelor vorbesc despre stabilitate, responsabilitate și urgență națională, dar în culise calculează atent cum să evite exact aceste lucruri. Fiecare partid își revendică dreptul de a „salva situația”, dar niciunul nu pare dispus să își asume integral prețul guvernării.
Inclusiv mesajele de tipul „PSD își asumă guvernarea”, venite de la Sorin Grindeanu, capătă în acest context o nuanță dublă: sunt declarații de forță, dar și piese într-un joc mai amplu de poziționare, în care asumarea se transformă rapid în negociere.
În centru rămâne președintele Nicușor Dan, împins în rolul de arbitru al unei scene politice care refuză să producă singură un deznodământ. Amânarea desemnării nu mai pare o excepție, ci un simptom: sistemul politic preferă prelungirea incertitudinii în locul clarității riscante.
Problema reală nu este dacă va ieși sau nu „fumul alb”, ci faptul că între timp instituțiile funcționează în regim de provizorat, iar încrederea publică se erodează în tăcere. România nu duce lipsă de soluții declarate, ci de voință politică efectivă de a le transforma în guvernare.
Iar când politica ajunge să copieze simboluri sacre pentru a descrie negocieri obișnuite, nu mai e semn de gravitate, ci de oboseală democratică.
