În politică există două categorii de lideri: cei care își asumă deciziile și cei care își rescriu propriul trecut ori de câte ori interesul o cere. Din păcate, Ilie Bolojan pare să fi ales a doua categorie.
După luni întregi în care România a asistat la negocieri blocate, condiții schimbate și veto-uri lansate pe bandă rulantă, același Ilie Bolojan vine astăzi cu o soluție botezată pompos „guvern de armistițiu”. O formulă prezentată drept act suprem de responsabilitate, deși ea seamănă izbitor cu propunerile făcute încă de la început de PSD.
Ironia este evidentă. Ceea ce ieri era de neacceptat devine astăzi soluția salvatoare. Ceea ce ieri era criticat este astăzi prezentat drept dovadă de maturitate politică. Nu s-au schimbat principiile. S-au schimbat doar interesele.
Aceasta nu este consecvență. Este oportunism în forma lui cea mai vizibilă.
România traversează o perioadă complicată, cu un deficit uriaș, investiții care au nevoie de predictibilitate și cetățeni tot mai îngrijorați de nivelul de trai. În asemenea momente, ultimul lucru de care țara are nevoie este un spectacol al orgoliilor personale și al negocierilor fără sfârșit.
Din păcate, exact asta s-a întâmplat. De fiecare dată când părea că există o înțelegere, apărea o nouă condiție. De fiecare dată când celelalte partide făceau un pas înainte, linia de sosire era mutată câțiva metri mai încolo.
Nu este negociere. Este tergiversare.
Iar când tergiversarea nu mai poate fi justificată, apare o nouă etichetă, un nou slogan și o nouă poveste. „Guvern de armistițiu.” Frumos ambalat. Doar că românii nu trăiesc din sloganuri și nici economia nu funcționează pe baza conferințelor de presă.
Credibilitatea unui lider nu se măsoară în câte concepte inventează, ci în cât de consecvent este cu propriile declarații. Când astăzi susții exact ceea ce ieri condamnai, fără să explici de ce, nu dai dovadă de flexibilitate. Dai dovadă de lipsă de coerență.
În politică poți schimba strategia. Este legitim. Dar ai obligația să le spui oamenilor de ce ai făcut-o. Altfel, schimbarea nu mai este un act de responsabilitate, ci o simplă adaptare la interesul de moment.
Românii au obosit să privească aceeași piesă, cu aceiași actori care schimbă replicile, dar păstrează același scop: conservarea puterii și a influenței.
Iar dacă acesta este „armistițiul” promis, atunci este unul cu adevărul, cu consecvența și cu încrederea publică. Pentru că primul lucru sacrificat în aceste negocieri nu a fost orgoliul politicienilor, ci răbdarea românilor.
