Avem pentru cititori, un titlu de referință din literatura contemporană, un roman apreciat încă de la sosirea lui în Secția Împrumut pentru Adulți „Mircea Horia Simionescu” de la BibliotecaJudețeană ” Ion HeliadeRădulescu” Dâmbovița: „Fetele din livada cu meri” .
Viața fiecăruia poate fi definită prin însumarea momentelor în care a fugit. Fuga este adânc înrădăcinată în codul nostru genetic și reprezintă răspunsul firesc la opresiune, la teroare, la traumă, la teama de moarte. De multe ori, la ceea ce am trăit. Fuga de propriul trecut e o fugă de noi înșine, o încercare de a uita, de a ne împăca cu ce s-a întâmplat, de a ascunde o parte a istoriei personale care ne alcătuiește ființa, de a ne reinventa. Dar ce se întâmplă când, într-un final, nu mai putem fugi, când încercarea de a evita fatalitatea ne-a anulat și ultima posibilitate de a ne ascunde? În romanul „Fetele din livada cu meri”, Nikola Scott încearcă să ofere un posibil răspuns la această întrebare, căci trecutul nu a stat niciodată pe loc, nu s-a lăsat îngropat și acum, că ne-a ajuns din urmă, nu ne va permite să-i scăpăm încă o dată.
Nikola Scott a publicat în anul 2021, romanul The Orchard Girls, care a făcut înconjurul lumii, fiind tradus și în limba română la începutul acestui an. Povestea din roman este un tablou complex de fapte și personaje, de lumi întrețesute și suprapuse, un vals maiestuos de clasic și modern, un Jane Austen și Isabelle Allende, între aceleași coperte.
Frumusețea romanului constă în faptul că poate fi analizat din mai multe perspective, plecând de la niște întrebări definitorii pentru condiția umană: cât putem fugi de noi și încotro, putem să ne dezbrăcăm complet de trecut și umbrele lui, putem ieși din viață fără a fi împăcați cu noi, încotro evadăm din propriul destin?
„Ori te lupți, ori fugi […]Să lupte era greu, mai ales că mama n-o scăpa din ochi cât era ziua de lungă, în schimb să își ia tălpășița… Ce bine ar fi fost să azvârle cât colo nesuferiții pantofi de bal din satin și s-o rupă la fugă, să nu se oprească decât la capătul lumii și să-și ducă viața într-o căsuță, la malul mării, unde nimeni nu s-ar fi sinchisit dacă nu apărea la nouă fix la micul dejun, să mănânce pește afumat și omletă”.
Acțiunea se petrece pe două planuri narative și temporare: din septembrie până în octombrie 1940 și din septembrie până în octombrie 2004, un timp dilatat, în care se construiesc și se deconstruiesc lumi, se dezgroapă trecutul și i se pune, din nou, o piatră funerară, cea a împăcării, a înțelegerii. Primul timp este dominat de povestea lui Violet, o tânără aristocrată, din familia Etherington, sortită unei vieți planificate de regulile stricte ale societății, tot timpul controlată și protejată de lumea reală. Cel de-al doilea timp aparține lui Frankie O’Brien, un personaj al vremurilor sale, fără rochie de bal și corset, ci cu blugi și părul nearanjat, dar prin care autoarea construiește puntea către Violet cea de atunci și de acum.
Singurătatea în mijlocul celorlalți este un sentiment care predomină în roman, apăsarea de a nu aparține cu adevărat unui loc sau unei istorisiri. Frankie este și ea captivă în același sentiment de singurătate în vacarm. Împiedicată de o bâlbâială istovitoare, își găsește cu greu cuvintele pentru a comunica, dar este o bună jurnalistă. Odată cu schimbările de la locul de muncă, încep și marile ei descoperiri, trecutul bunicii, care o crescuse după moartea mamei, secretele trecutului acesteia, toate aducându-le, din nou, față în față, după mai bine de zece ani.
Deși personajul central al romanului este Violet, acțiunea pendulează permanent între destinul ei şi cel al lui Frankie. Viețile lor, în aparență diferite, ajung să oglindească una în cealaltă, greșelile se repetă, nevoia de a-și găsi propriul drum e aceeași, iar iubirea se dovedește mai puternică decât dorința fiecăreia de a-și urma firea. Chiar dacă experiențele traversate de cele două personaje par a se desfășura în lumi necoplanare, în fond, reiau, în epoci diferite, aceeași luptă pentru găsirea identității și eliberarea de prejudecăți, ele fiind nevoite să aleagă, să trăiască dezamăgirea, să se confrunte cu violența și nedreptatea, să devină niște supraviețuitoare.
Romanul este și o frescă credibilă a unei lumi brusc atinse de ororile războiului, nepregătită să-și schimbe inerțiile și în care a fi femeie înseamnă a te supune unor numeroase prejudecăți și constrângeri. Războiul se dovedește indiferent în fața cicatricilor pe care le lasă și este gata să provoace altele înainte ca cele vechi să se fi vindecat. În aceste condiții, ceea ce-i rămâne lui Violet este să iasă din sine, din egoismul lumii în care crescuse și să-și creeze o nouă viață, departe de locul traumelor anterioare, de influența mamei, departe de tot ce cunoscuse până atunci. Astfel ajunge să se înroleze în Armata Terestră a Femeilor suindu-se în primul tren către livezile Winterbourne, unde era convinsă că avea să fie pentru prima dată stăpâna propriei vieți.
„Din întuneric, lumină”, deviza fermei de la Winterbourne, care ar fi trebuit să reflecte viața din livadă, surprinde mai degrabă speranța și căldura pe care prietenia fetelor din Armata Terestră reușește să o imprime asupra lui Violet.
Povestea continuă într-un mod fascinant și vă lăsăm pe dumneavoastră să o descoperiți în continuare.
Mai multe detalii în cotidianul Observ NEWS
Urmărește observnews.ro și pe Google News
