Și Ilie Bolojan, care încearcă să impună ideea unui executiv funcțional, construit pe criterii de eficiență și majoritate aritmetică, nu pe ambiții personale sau orgolii de partid. Problema este că, în politica românească, logica administrativă pierde aproape întotdeauna în fața logicii de tabără.
Discuțiile despre un posibil guvern și despre formula de premier scot la suprafață aceeași realitate incomodă: partidele nu negociază proiecte, ci poziții. Numele lui Adrian Veștea a devenit rapid un punct de tensiune, nu pentru că ar lipsi competența sau susținerea formală, ci pentru că fiecare tabără își calculează influența mai mult prin cine conduce, decât prin ce se guvernează.
În acest joc de repoziționări, Dominic Fritz și Kelemen Hunor apar ca actori ai unei construcții fragile, în care fiecare participare este condiționată de linii roșii, excluderi și veto-uri politice. Rezultatul este un mecanism care seamănă mai mult cu un târg de influență decât cu formarea unui executiv stabil.
Adevărul incomod este că România nu duce lipsă de propuneri de guvern, ci de asumare politică reală. Fiecare variantă este testată, filtrată, condiționată și renegociată până când rămâne doar o formă diluată, acceptabilă pentru toți și convingătoare pentru nimeni.
În acest context, Bolojan devine mai degrabă un gestionator de imposibilități decât un arhitect de guvern. Orice încercare de a construi o formulă coerentă se lovește de aceeași barieră: refuzul partidelor de a ceda control real în favoarea unei guvernări funcționale.
Dacă acest tip de negociere continuă, rezultatul este previzibil: un guvern născut din compromisuri multiple, dar lipsit de forță politică, vulnerabil din prima zi și dependent de echilibre instabile în Parlament.
România riscă astfel să repete un tipar cunoscut: guverne care se formează greu, funcționează greu și rezistă greu. Iar în acest cerc vicios, adevărata pierdere nu este a partidelor, ci a capacității de guvernare coerentă.
