Cernavodă s-a oprit iar România începe să plătească. Scump. Foarte scump.
Centrala va reporni atunci când condițiile o vor permite, când nivelul Dunării va reveni la parametrii necesari și când situația se va stabiliza. Dar problema adevărată nu este doar oprirea temporară a producției. Problema este nota de plată pe care România o achită între timp.
Dacă pentru numai jumătate de zi costurile suplimentare au ajuns la aproximativ 2,5 milioane de euro, întrebarea este simplă și incomodă:
Cât va costa România dacă această situație se prelungește zile întregi?
10 zile? 15 zile? O lună?
Nu mai vorbim despre câteva milioane pierdute într-un tabel contabil. Vorbim despre zeci de milioane de euro care pot dispărea din economia României, bani care trebuie plătiți pentru a acoperi o situație care trebuia anticipată și gestionată prin scenarii clare.
Iar aici începe adevărata problemă.
România nu își poate permite să funcționeze după principiul „vedem noi ce facem când apare problema”.
În energie nu există luxul improvizației.
Un stat serios trebuie să aibă scenarii pregătite pentru perioadele în care producția scade, pentru secetă, pentru debite reduse ale Dunării, pentru indisponibilitatea unor unități de producție și pentru creșterile bruște ale prețurilor.
Nu după ce criza lovește.
Înainte.
Pentru că atunci când România trebuie să cumpere energie scumpă pentru a acoperi deficitul, factura nu este plătită de cei care fac declarații la televizor. Factura ajunge, mai devreme sau mai târziu, în economie.
Ajunge la companii.
Ajunge în prețurile produselor.
Ajunge în costurile de producție.
Ajunge în facturile românilor.
Și poate ajunge, cel mai grav, în locurile de muncă.
O fabrică nu poate funcționa la nesfârșit cu energie scumpă. Un antreprenor nu poate absorbi la nesfârșit pierderile. O companie care își vede costurile explodând are, la un moment dat, doar câteva variante: reduce producția, amână investițiile, concediază oameni sau își mută activitatea acolo unde costurile sunt mai suportabile.
Iar când o fabrică se închide, nu se închide doar o poartă metalică.
Se închid salarii. Se opresc investiții. Se lovesc familii. Se prăbușesc afaceri locale. Scad încasările la buget.
Asta este dimensiunea reală a unei crize energetice.
Și tocmai de aceea nu este suficient să ni se explice, după ce problema a apărut, de ce s-a ajuns aici.
România are nevoie de răspunsuri.
Ce scenarii au fost pregătite?
Ce rezerve există?
Ce costuri suplimentare sunt estimate dacă situația se prelungește?
Cine coordonează concret intervenția?
Care este planul pentru industrie?
Cine protejează companiile românești de efectele unei asemenea crize?
Și, mai ales:
Cine își asumă responsabilitatea dacă nota de plată ajunge la zeci sau sute de milioane de euro?
Nu poate fi normal ca statul să descopere dimensiunea unei crize în timp ce aceasta se desfășoară.
Nu poate fi normal ca antreprenorii să afle de la televizor ce se întâmplă cu energia pe care trebuie să o plătească mâine.
Nu poate fi normal ca oamenii care muncesc în fabrici să fie cei care suportă consecințele unor probleme pe care nu le-au creat.
Iar dacă premierul Ilie Bolojan vrea să vadă adevărata față a acestei crize, soluția nu este încă o ședință în Palatul Victoria.
Să meargă în fabrici.
Să intre într-o hală de producție.
Să stea lângă antreprenorul care se uită la factura de energie și își face calculele.
Să vorbească cu muncitorul care știe că, dacă firma reduce producția, primul lucru care se clatină este siguranța locului său de muncă.
Să discute cu familiile care au rate, copii și cheltuieli lunare și care nu își permit să audă că „situația este sub control” dacă, în realitate, costurile continuă să crească.
Pentru că România nu trăiește din comunicate.
România trăiește din economie.
Iar economia are nevoie de energie sigură și predictibilă.
Cernavodă va reporni. Este de așteptat ca situația să se stabilizeze.
Dar întrebarea care rămâne este alta:
Cât ne va costa până atunci lipsa unui plan suficient de bun?
Pentru că milioane de euro nu sunt doar cifre într-un comunicat.
Sunt bani care puteau merge în investiții.
În infrastructură.
În spitale.
În școli.
În dezvoltarea companiilor românești.
În salarii.
În locuri de muncă.
Iar dacă pentru doar câteva ore factura suplimentară se măsoară deja în milioane de euro, România nu își mai permite să aștepte și să spere că problema se rezolvă singură.
Crizele nu se conduc din declarații. Se conduc prin decizii.
Iar dacă deciziile întârzie, factura crește.
Și factura aceasta nu o plătesc cei care au greșit. O plătim noi toți.

