Dragi iubitori de lectură, astăzi sunteți invitați la cafenea, prin intermediul romanului „Până nu se răcește cafeaua” al lui Toshikazu Kawaguchi, apărut sub semnătura Editurii Litera, 2015, Colecția Buzz Books.
Înainte de toate, să îl cunoaștem mai bine pe Toshikazu Kawaguchi. Acesta s-a născut în 1971, la Osaka, Japonia. A fost producător, regizor și scenarist pentru grupul de teatru Sonic Snail.
Romanul său de debut, „Până nu se răcește cafeaua” (2015), este o adaptare a unei piese de teatru, semnată și pusă în scenă de acesta. Povestea este alcătuită în așa fel, încât ne invită la continuări (două au și fost publicate în limba română) și creează impresia unui potențial serial cu mai multe episoade.
Prin acest roman am ales să facem un salt în capătul celălalt al globului, și anume în atmosfera asiatică, într-un univers surprinzător, în care bizarul și firescul se împletesc și construiesc o fabulă modernă și plină de sensibilitate.
Kawaguchi construiește un loc cu personalitate, un spațiu ofertant narativ prin însuși destinația sa, cafeneaua Funiculi Funicula din Tokyo, un local mic, fără ferestre, cu șase lustre, puține mese și trei orologii cu trei cadrane, fiecare indicând o altă oră.
Alături de aceste repere, care te fac să uiți de timp și care facilitează saltul într-o lume oarecum desprinsă de cotidian, în care se poate întâmpla orice, cafeneaua Funiculi Funicula e cunoscută în legendele urbane prin faptul că îți oferă posibilitatea de a călători în timp. Pentru acest lucru nu e nevoie de vreo pregătire specială, dar trebuie respectate câteva reguli. Se poate alege momentul în care vrei să călătorești, dar trebuie să ții minte că nu poți schimba prezentul indiferent ce faci, poți întâlni doar vizitatori ai cafenelei, nu poți părăsi scaunul cafenelei și, cel mai important, nu poți rămâne în trecut sau în viitor decât preț de o cafea fierbinte (cu alte cuvinte, atunci când se răcește cafeaua, trebuie să te întorci în prezent). Cel care încalcă una dintre aceste reguli e condamnat să devină o fantomă care nu mai poate părăsi cafeneaua, fiind nevoită să devină un rezident permanent al cafenelei, să ocupe scaunul de unde și-a început experiența.
Așadar, avem o poveste în care, într-o cafenea urbană obscură, cu un farmec misterios, clienții obișnuiți urmăresc o fantomă care ocupă un scaun privilegiat de pe care se poate călători în timp, o fantomă pe care nu o poți forța să-și părăsească postul, dar care, totuși, o dată pe zi, într-un moment imprevizibil, merge la baie (după cum vom afla și fantoma se supune unor reguli la fel de ciudate, pentru a facilita eliberarea ocazională a punctului de deplasare în timp).
Realismul magic surprins în toată această descriere este, însă, doar un accesoriu narativ, pentru că povestea lui Kawaguchi este de fapt despre legături umane și despre gestionarea diferitelor forme de doliu și pierdere. Ce sens mai are o călătorie în timp dacă nu poți schimba prezentul? Candidații la această experiență își doresc măcar să recupereze detalii ale trecutului sau să ia contact cu un viitor la care nu mai pot fi martori (deși călătoria în viitor aduce cu sine constrângeri suplimentare: nu ai nici o garanție că vei găsi persoana pe care o cauți la momentul în care îți propui să ajungi).
Cele patru capitole ale cărții condensează experiența a câte unui personaj care călătorește în timp, toate implicând de fapt diferite forme ale iubirii, fie că e vorba de cea partenerială, fraternă sau cea maternă.
Una dintre povești este cea a lui Fumiko, o femeie de carieră, energică și inteligentă care își dorește să se reîntâlnească cu iubitul ei Goro, cel care a părăsit-o acceptând o slujbă în SUA. Fumiko vrea să se întoarcă în timp la momentul despărțirii pentru a-și mărturisi sentimentele față de Goro, pe care și le-a reținut din prea mult orgoliu.
Fiecare dintre episoadele lui Kawaguchi nu încalcă regulile prestabilite: oamenii nu au posibilitatea să schimbe trecutul și totuși au nevoie de aceste popasuri în timp, în acele momente în care ceva a rămas neconsumat. Ei pleacă totuși cu o tentație inițială, superstițioasă, că acele întâlniri nu vor fi doar revizitări ale amintirilor, ci ar putea face ca durerea resimțită ulterior să fie diferită. Singurul lucru care poate fi schimbat mereu este atitudinea față de evenimente, felul în care întâmpinăm ceea ce am pierdut, ceea ce nu putem controla. Este de fapt revelația pe care o trăiește fiecare personaj: animați să recupereze, să schimbe un detaliu biografic dureros al trecutului, protagoniștii poveștilor lui Kawaguchi își vor transforma atitudinea în prezent, singurul moment în care putem trăi cu adevărat și în care putem să acceptăm consolarea pierderii, prin onorarea acelor valori pe care nu le mai avem lângă noi.
„Până nu se răcește cafeaua” poate că explorează un subiect similar cu al altor romane din acest gen, dar limitează în mod inventiv mecanica deplasării în timp la durata unei cafele și asta îi dă mai multă semnificație.” (Chicago Review of Books)
Mai multe detalii în cotidianul Observ NEWS
Urmărește observnews.ro și pe Google News
