În România ultimilor ani, politica economică a devenit un exercițiu de comunicare agresivă: cifrele sunt invocate triumfal când convin și relativizate când contrazic realitatea.
Revizuirea în scădere a prognozei economice nu face decât să accentueze o întrebare pe care tot mai mulți o formulează, chiar dacă nu în spațiul oficial: cât din acest „model de reformă” se vede efectiv în economie și cât rămâne doar în zona discursului politic?
În timp ce deciziile de reducere a deficitului și ajustările fiscale sunt prezentate ca inevitabile și „responsabile”, efectele din economie sunt resimțite diferit de populație: consum mai slab, presiune pe venituri, investiții amânate și o stare generală de incertitudine economică.
Guvernarea actuală mizează pe ideea că disciplina bugetară este răspunsul corect la dezechilibrele acumulate în timp. Criticii acestor politici susțin însă că ritmul și modul de implementare produc costuri sociale și economice care nu mai pot fi ignorate.
Se vorbește mult despre reformă, dar prea puțin despre capacitatea reală a economiei de a o absorbi fără șocuri în lanț. Se vorbește despre stabilitate, dar în teren sentimentul dominant este de ajustare continuă, fără un orizont clar de revenire.
În paralel, proiectele strategice – în special din energie și infrastructură – au devenit parte a aceleiași lupte politice. Fiecare decizie este interpretată fie ca dovadă de „modernizare”, fie ca semn de „blocaj”, în funcție de poziționarea politică a fiecărei tabere.
Problema reală este că, în acest zgomot politic, dispare exact esențialul: predictibilitatea. Iar fără predictibilitate, nici investițiile, nici consumul, nici încrederea economică nu pot funcționa normal.
Pe fundal, România rămâne prinsă între două presiuni simultane: nevoia de consolidare fiscală și nevoia de creștere economică. Iar echilibrul dintre ele devine tot mai greu de menținut.
Ceea ce lipsește din dezbaterea publică nu este retorica. Este rezultatul concret, măsurabil, resimțit în economie. Pentru că, dincolo de discursuri și justificări, testul final al oricărei guvernări rămâne același: nivelul de trai și direcția în care merge economia reală.
Iar aici, întrebările sunt tot mai multe, iar răspunsurile tot mai puțin convingătoare.
