Există în politica românească un tip de ipocrizie aproape artistică: aceea în care un politician spune azi exact contrariul a ceea ce susținea ieri, fără să clipească, fără să roșească, fără măcar să încerce să explice. Radu Miruță reușește să ducă acest exercițiu la nivel de „performanță” personală.
Pentru că vorbim despre același om care, nu demult, era perfect aliniat discursului austerității: tăieri, „optimizări”, eliminarea sporurilor, strângerea curelei până la sufocare. Un discurs livrat cu aerul superior al celor care „știu cum trebuie făcută ordine în stat”.
În acel val de entuziasm contabil, nimic nu era prea dur. Nicio categorie nu era ferită. Profesorii – „cost”. Medicii – „cheltuială”. Funcționarii – „exces”. Iar militarii? Doar încă o linie într-un Excel bugetar, ignorând complet realitatea strategică a unei țări aflate la frontiera unei zone de conflict.
Atunci era simplu: totul se tăia, totul se ajusta, totul se „reforma”. Cu o siguranță de sine care nu lăsa loc nici măcar pentru îndoială.
Și apoi, brusc, minunea.
Astăzi, același Radu Miruță descoperă că „sporul de operaționalizare” este, de fapt, parte dintr-un mecanism salarial menit să țină Armata Română în viață funcțională. Descoperă că militarii nu sunt voluntari etern entuziaști, ci profesioniști care pleacă dacă sunt tratați ca o rubrică bugetară de sacrificiu. Descoperă, cu aerul unui adevăr proaspăt revelat, exact lucrurile pe care instituția militară, experții și orice persoană cu minimă înțelegere strategică le spun de ani de zile.
Asta nu mai e politică. E improvizație cu pretenții de iluminare.
Problema nu este că și-a schimbat discursul. Politicienii mai și învață, uneori. Problema este viteza cu care a trecut de la certitudinea austerității absolute la descoperirea dramatică a nevoii de „atractivitate” în Armată. Ca și cum între timp s-ar fi schimbat nu realitatea, ci doar oportunitatea de discurs.
Și aici se vede adevărata fractură: între cei care chiar înțeleg cum funcționează un stat și cei care îl descoperă episodic, în funcție de direcția vântului politic.
Pentru că realitatea este brutal de simplă și nu are răbdare cu retorica: Armata Română nu se construiește din comunicate și „revelații”, ci din oameni păstrați în sistem prin stabilitate, respect și bani. Nu există strategie de securitate națională făcută din tăieri haotice și apoi din reveniri jenate.
Iar când un politician trece într-un timp atât de scurt de la „tăiem tot” la „vai, ce important e personalul militar”, nu asistăm la o evoluție. Asistăm la o lipsă de coerență ambalată în discurs public.
Militarii nu trăiesc din corecții ulterioare și nici din explicații reinventate. Ei trăiesc din decizii. Iar deciziile de tip „azi tăiem, mâine realizăm ce am tăiat” nu sunt strategie. Sunt bâjbâială.
În final, rămâne imaginea clasică: politicianul care descoperă realitatea exact după ce a încercat să o ignore, apoi își revendică meritul de a o fi „înțeles”.
Doar că în zona de securitate națională, astfel de epifanii întârziate nu sunt curaj. Sunt costuri. Iar costurile le plătesc mereu alții.
