Decizia adoptată în Camera Deputaților, prin care se blochează înstrăinarea acțiunilor companiilor de stat profitabile până la finalul anului 2027, deschide o dezbatere mult mai profundă decât pare la prima vedere: cine și cum ar trebui să administreze patrimoniul economic al României.
Pe hârtie, argumentul este simplu și greu de contestat politic: protejarea activelor strategice ale statului. În practică însă, linia dintre protecție și imobilism este extrem de subțire.
Statul-proprietar: siguranță sau rigiditate?
Susținătorii măsurii, în special din zona Partidul Social Democrat, vorbesc despre necesitatea de a opri vânzarea rapidă a unor companii profitabile din energie sau alte domenii strategice. Este un discurs care prinde ușor în contextul în care orice discuție despre privatizare trezește reflexe istorice și temeri sociale.
Problema apare însă atunci când protecția devine regulă absolută, nu excepție temporară. Un stat care își îngheață propriile opțiuni economice riscă să confunde conservarea cu dezvoltarea.
Reforma amânată, nu rezolvată
În contrapunct, vocile reformiste – asociate în spațiul public cu nume precum Ilie Bolojan – au susținut în mod constant ideea eficientizării companiilor de stat, nu neapărat a vânzării lor, ci a scoaterii lor din logica politizării și a pierderilor cronice.
Aici apare marea fractură a dezbaterii: nu între „stat” și „piață”, ci între reformă reală și conservarea status-quo-ului sub o retorică suveranist-economică.
Întrebarea esențială: cine administrează mai bine?
În spatele acestui vot rămâne o întrebare incomodă, dar inevitabilă: sunt companiile de stat protejate sau doar ferite de schimbare?
Pentru că o companie „strategică” nu este valoroasă doar prin proprietate, ci prin performanță. Iar performanța nu se obține prin imunitate la reformă, ci prin guvernanță, transparență și responsabilitate.
România nu duce lipsă de dezbateri despre „cine deține ce”, ci despre „cine gestionează mai bine ceea ce deține”.
Dacă această lege marchează un punct de oprire temporară pentru vânzări pripite, ea riscă în același timp să devină și un paravan pentru lipsa de reformă reală.
Între protecția legitimă a interesului național și frica de schimbare există o linie fină. Iar într-o economie modernă, stagnarea este uneori cel mai costisitor tip de decizie.
