Există momente în viața publică în care dezbaterea politică nu mai seamănă cu o confruntare de idei, ci cu un concurs de retorică agresivă, în care fiecare își apără propriul trecut nu prin fapte, ci prin acuzații mai tari decât ale celuilalt. Iar din acest amestec iese la iveală o formulă veche, dar tot mai prezentă: „hoțul strigă hoții”.
În ultimii ani, scena politică românească a fost traversată de alternanțe de putere, coaliții fragile și schimbări de guvern. Fiecare tabără politică își revendică meritul stabilității sau, dimpotrivă, arată cu degetul către ceilalți pentru dezechilibrele economice și sociale. Problema este că, în acest joc al acuzațiilor, responsabilitatea reală se diluează.
Se uită prea ușor că deciziile economice majore nu aparțin unui singur guvern sau unui singur partid, ci unui lanț întreg de administrații, compromisuri politice și politici publice construite în timp. Deficitul, datoria publică, investițiile ratate sau reușite nu sunt rezultatul unei singure semnături, ci al unor ani întregi de guvernare, uneori contradictorie, alteori incoerentă.
În acest context, retorica „noi am fost corecți, ceilalți au greșit” devine nu doar simplificatoare, ci și periculoasă. Ea alimentează ideea că responsabilitatea poate fi mereu împinsă în afara propriei zone de influență, că fiecare actor politic este mai degrabă observator decât participant la deciziile care au modelat economia țării.
Realitatea este, însă, mai puțin comodă: toate partidele care au fost la guvernare în ultimul deceniu poartă, într-o formă sau alta, responsabilitatea pentru starea actuală a finanțelor publice, a sistemului administrativ și a politicilor economice. Diferențele țin mai degrabă de nuanțe, priorități și stil de guvernare, nu de o separare clară între „vinovați” și „salvatori”.
Într-un astfel de climat, acuzațiile zgomotoase nu rezolvă problemele, ci doar le acoperă temporar. Iar memoria selectivă, folosită ca armă politică, nu face decât să adâncească neîncrederea publicului.
Poate că adevărata întrebare nu este cine strigă mai tare, ci cine își asumă consecvent ceea ce a făcut atunci când a avut puterea în mână. Pentru că, dincolo de retorică, cifrele și efectele rămân aceleași — indiferent cine le comentează.
