Și totuși întrebarea rămâne, apăsător, aproape incomod: de ce România nu a cerut încă activarea Articolului 4 al NATO, așa cum au făcut recent alte state de pe flancul estic?
Nu vorbim despre un gest radical. Nu vorbim despre escaladare. Nu vorbim despre panică politică. Vorbim despre un instrument normal, prevăzut explicit în Tratatul NATO, folosit de aliați atunci când percep o amenințare la adresa securității lor.
Și totuși, România ezită.
Un paradox greu de ignorat
Din declarațiile oficiale reiese că România a cerut în repetate rânduri sprijin și capabilități suplimentare pentru apărare, inclusiv în zona anti-dronă. Și tot din declarații reiese că acest sprijin a fost insuficient sau întârziat.
Aici apare contradicția care nu mai poate fi ocolită:
Dacă recunoști că ai o vulnerabilitate reală.
Dacă recunoști că amenințarea există.
Dacă recunoști că răspunsul actual nu este suficient.
Atunci de ce nu activezi mecanismul politic care obligă toți aliații să se așeze la masă?
Articolul 4 nu este o escaladare
Trebuie spus clar, fără ambiguități politice:
Articolul 4 nu înseamnă război.
Nu înseamnă Articolul 5.
Nu înseamnă confruntare militară directă.
Înseamnă consultări de urgență între statele aliate atunci când unul dintre ele consideră că securitatea îi este amenințată.
Este un instrument de prevenție, nu de reacție târzie.
Și exact asta îl face relevant în acest moment.
🧨 Contextul care nu mai poate fi ignorat
De peste patru ani, flancul estic al NATO trăiește sub presiunea directă a războiului din Ucraina. În acest interval, statele din regiune au învățat să reacționeze rapid la orice semnal de risc.
Au existat deja situații în care alte state au apelat la Articolul 4, tocmai pentru a forța consultări și consolidarea apărării comune.
România, în schimb, pare să prefere o abordare prudentă, aproape tăcută, chiar și în contextul unor incidente repetate la graniță și al unor situații tensionate în spațiul aerian regional.
Când realitatea intră în teritoriul civil
În spațiul public au fost semnalate incidente grave în proximitatea graniței, inclusiv situații în care fragmente de drone au ajuns în zone locuite, generând panică, evacuări și îngrijorare în rândul populației.
Fiecare astfel de episod mută discuția din zona teoretică în cea concretă: securitatea nu mai este o abstracție, ci o problemă de viață și de siguranță imediată.
Întrebarea care rămâne
De ce nu este convocat Consiliul Nord-Atlantic?
De ce nu sunt activate consultările oficiale?
De ce România nu folosește un instrument legitim, deja existent, validat de tratat și utilizat de aliați?
Pentru că aici nu vorbim despre imagine politică.
Nu vorbim despre retorică.
Nu vorbim despre evitarea disconfortului diplomatic.
Vorbim despre securitate.
Articolul 4 nu este o slăbiciune. Este un mecanism de protecție politică într-o alianță defensivă.
Iar întrebarea care persistă, tot mai apăsată, este simplă:
Câte semnale mai sunt necesare până când România decide că merită să ceară oficial ceea ce oricum spune că are nevoie — consultare urgentă cu aliații săi?
Pentru că, în astfel de situații, nu tăcerea aduce siguranță.
Ci reacția.
