Oana Țoiu este ministrul Afacerilor Externe al României. Cel puțin în acte. Pentru că, privind felul în care își exercită mandatul, începi să te întrebi dacă nu cumva funcția a devenit o extensie a partidului care a propus-o.
Zilele acestea, România și-a pus semnătura, alături de alte zece state membre ale Uniunii Europene, pe un demers privind extinderea utilizării majorității calificate și limitarea, în anumite situații, a dreptului de veto.
Nu vorbim despre o chestiune administrativă. Vorbim despre suveranitate, influență și capacitatea unui stat de a-și apăra interesele atunci când acestea intră în conflict cu poziția majorității.
De aici începe întrebarea esențială:
Cine a decis că aceasta este poziția României?
Nu a USR. Nu a ministrului. Nu a unei echipe politice. Ci a României.
Dacă un ministru susține o schimbare care poate afecta mecanismul decizional european în materie de politică externă, societatea are dreptul să știe care a fost mandatul.
A existat o decizie explicită? O consultare instituțională? Care a fost poziția Președinției și a Guvernului? Care au fost argumentele strategice pentru care România a ales să fie printre statele care susțin acest demers?
Și, mai ales:
Ce câștigă România?
Suntem stat de frontieră al Uniunii Europene și al NATO. Avem interese strategice directe în Republica Moldova, Ucraina, Marea Neagră și pe Flancul Estic.
Pentru România, dreptul de veto nu este doar o procedură birocratică. Este și o pârghie de negociere și o garanție că, în anumite situații, interesele noastre fundamentale nu pot fi pur și simplu trecute cu vederea.
De aceea, orice discuție despre reducerea acestei pârghii trebuie tratată cu maximă seriozitate.
Nu cu reflexul de a semna primul document european care ne este pus în față.
Și apoi apare „amendamentul Fritz”
Povestea devine și mai interesantă în contextul controverselor privind Legea ANI și ceea ce a fost numit public „amendamentul Fritz”.
Oana Țoiu a participat, alături de premierul interimar Ilie Bolojan, la discuții cu comisarul european pentru Justiție, Michael McGrath, privind verificarea conformității legislației românești cu dreptul european.
Din nou, întrebarea nu este dacă amendamentul este bun sau rău și nici dacă Dominic Fritz are dreptate.
Întrebarea este:
În ce calitate a intervenit ministrul Afacerilor Externe și care a fost mandatul României?
Pentru că atunci când intri în discuții cu oficiali europeni în calitate de ministru al României, nu mai reprezinți partidul care te-a propus.
Reprezinți statul român.
Iar când subiectul îl privește direct pe liderul formațiunii din care faci parte, transparența mandatului devine cu atât mai importantă.
Ce poziție a fost apărată: cea a României sau cea a USR?
Este o întrebare legitimă, nu un atac politic.
Funcția nu vine cu carnet de partid inclus
Aici este, de fapt, problema.
În România s-a instalat prea des ideea că, după ce un partid ajunge la putere, instituțiile devin extensii ale sale.
Nu sunt.
Ministerul Afacerilor Externe nu este departamentul internațional al USR, iar ministrul de Externe nu este purtătorul de cuvânt al partidului.
Funcția obligă.
Mai ales în politica externă, unde fiecare declarație și fiecare semnătură pot produce consecințe dincolo de mandatul unui ministru.
O semnătură pusă pe un document care exprimă poziția României nu este un autograf politic.
Este o responsabilitate.
O întrebare simplă
Doamna Oana Țoiu, nimeni nu vă cere să fiți infailibilă.
Vă cere să explicați în numele cui vorbiți și pe baza cărui mandat.
În numele Guvernului? Al Președinției? Al României?
Și dacă pozițiile asumate sunt, într-adevăr, pozițiile statului român, atunci ele trebuie explicate public: ce câștigăm, ce riscăm și care este interesul strategic urmărit?
A fi european nu înseamnă să renunți la interesul național.
Iar a pune întrebări despre politica externă a României nu este extremism și nici atac politic. Este control democratic.
România nu are nevoie de un ministru care să fie doar confortabil la Bruxelles. Are nevoie de un ministru competent, care să negocieze, să argumenteze și, atunci când interesul național o cere, să știe să spună și „nu”.
Oana Țoiu nu trebuie să fie ministrul Afacerilor Externe al USR. Trebuie să fie ministrul Afacerilor Externe al României.
Pentru că atunci când România semnează, nu semnează partidul.
Semnează România.
Iar înainte de orice astfel de semnătură, întrebarea fundamentală rămâne:
De ce este acest lucru în interesul României?
Dacă răspunsul există, să-l auzim.
