Au trecut aproape două luni de la demisia ministrului David, din 22 decembrie 2025. Ministerul Educației rămâne fără un ministru titular. De ce? Simplu: în logica „reformei” Bolojan, educația nu are prioritate.
Instabilitatea la vârf, improvizația administrativă și absența unei conduceri competente trimit un semnal clar întregului sistem de învățământ: România nu prioritizează educația. Învățământul este tratat cu aroganță și dispreț, în timp ce se vorbește despre reforme. „Reforma” Bolojan începe cu educația, dar nu pe plus, ci pe minus – accelerat și cronicizat.
Statisticile oficiale sunt elocvente: în ultimele șase luni, puterea de cumpărare a profesorilor a scăzut cu 12,5% – cea mai severă contracție pentru acest sector de la criza 2009–2010 încoace. Măsurile care cresc norma de predare și comprimă veniturile reale duc, cumulativ, la o pierdere efectivă de 25–30% a puterii de cumpărare. Nu e o reformă autentică, ci o presiune structurală care degradează statutul dascălului și perpetuează subfinanțarea sistemică.
Întrebarea legitimă este: ce a determinat această obsesie a austerității să transforme educația într-o țintă predilectă chiar într-un moment în care ar fi trebuit consolidată?
Frustrările premierului contează prea puțin. Contează cine conduce Ministerul Educației – cineva competent, care înțelege nevoile reale ale educației, respectă profesorii și prețuiește copiii ca cel mai important capital strategic al țării. Nu cineva care pare că s-a luat la trântă cu învățământul și îi amenință viitorul.
Domnule Bolojan, cât mai țineți captiv Ministerul Educației? Urmează luni de foc pentru copii, dascăli și părinți. V-ați propus programatic să puneți la pământ viitorul României?
