România nu doar că îmbătrânește accelerat, dar pare că își semnează, cu mâna propriului Guvern, condamnarea demografică. Ultima dovadă? Decizia de a impune contribuția de 10% la sănătate pe indemnizația mamelor aflate în concediu de creștere a copilului.
O măsură crudă. Cinică. Lipsită de viziune.
Această decizie nu este doar o chestiune fiscală. Este o declarație. Una care spune, fără menajamente, că statul român alege să-și echilibreze bugetul pe spinarea celor mai vulnerabili: femeile care dau viață. Femeile care stau acasă, în izolare, în epuizare, în nopți nedormite și zile fără odihnă, pentru a crește viitorul acestei țări. Iar statul le răspunde cu un nou bir: „Mulțumim că ai născut. Acum, plătește!”
Ne întrebăm apoi de ce natalitatea scade. De ce România pierde, lună de lună, generații întregi. De ce creșele sunt goale, iar centrele de îngrijire pentru bătrâni sunt tot mai pline. Răspunsul e simplu: e greu să crești un copil într-o țară în care familia nu este susținută, ci pedepsită.
Statul alege să ignore complet realitatea.Cele mai puține nașteri din ultimii 145 de ani.O populație activă în scădere abruptă.O piramidă demografică răsturnată, care anunță colapsul sistemelor publice.
Și în loc de soluții? Avem tăieri. Impozite. Penalizări. Avem o viziune contabilă într-o problemă de supraviețuire națională.
Un copil ar trebui să fie sărbătoare. Nu sursă de venit bugetar.
Mamele nu sunt o povară. Sunt pilonul pe care se construiește viitorul. Iar dacă România le răsplătește cu indiferență și umilință, atunci nu mai e o chestiune de economie, ci de supraviețuire ca națiune.
Astăzi, avem nevoie urgentă de o strategie de redresare demografică, asumată politic și aplicată constant.
Astăzi, trebuie să decidem dacă mai vrem să fim o țară vie sau o ruină populată de statistici.
Pentru că nu poți avea economie sănătoasă fără copii. Nu poți avea viitor fără familii. Și nu poți avea speranță dacă statul alege să taxeze exact începutul vieții.
