„Dacă aș putea, aș aduce întreaga lume în agonie, pentru a realiza o purificare din rădăcini a vieții; aș pune flăcări arzătoare și insinuante la aceste rădăcini, nu pentru a le distruge, ci pentru a le da altă sevă și altă căldură. Focul pe care l-aș pune eu acestei lumi n-ar aduce ruine, ci o transfigurare cosmică, esențială.” (EMIL CIORAN)
EMIL CIORAN (născut la data de 8 aprilie 1911, în satul Rășinari, județul Sibiu – decedat la 20 iunie 1995, Paris), a fost un filozof și scriitor român, devenit apatrid și stabilit în Franța, unde a trăit până la moarte, fără a solicita cetățenia franceză.
După studii clasice la Liceul Gheorghe Lazăr din Sibiu, începe la 17 ani studiul filozofiei la Universitatea din București. A fost colegul lui Constantin Noica și Mircea Eliade, elev al lui Tudor Vianu și Nae Ionescu. Cunoscător de limbă germană, a studiat în original pe Immanuel Kant, Arthur Schopenhauer, și mai ales pe Friedrich Nietzsche. Încă din tinerețe a manifestat înclinație spre agnosticism, apărându-i evidentă „inconveniența existenței”. În anii studenției a fost în mod deosebit influențat de lectura lui Georg Simmel, Ludwig Klages și Martin Heidegger, precum și de filozoful rus Lev Șestov. În 1933 obține o bursă, care îi permite să continue studiile de filozofie la Berlin, unde intră în contact cu Nicolai Hartmann și Ludwig Klages.
Prima carte a lui Cioran, apărută în 1934 în România, „Pe culmile disperării”, a fost distinsă cu Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitați și Premiul Tinerilor Scriitori Români. Succesiv au apărut: „Cartea amăgirilor” (1935), „Schimbarea la față a României” (1936), „Lacrimi și Sfinți” (1937). Cel de-al doilea volum, Schimbarea la față a României a fost autocenzurat în ediția a doua apărută la începutul anilor ’90, autorul însuși eliminând numeroase pasaje considerate extremiste, „pretențioase și stupide.”
„A fi plin de tine însuți, nu în sens de orgoliu, ci de bogăție, a fi chinuit de o infinitate internă și de o tensiune externă înseamnă a trăi cu atâta intensitate, încât simți cum mori din cauza vieții.”
Cioran nu a fost, așa cum și-l imaginează mulți, acel scriitor depresiv, în permanentă căutare a unei bogății interioare infinite. A fost un om plin de viață, ale cărui cărți au fost bazate pe gânduri și trăiri interioare sfâșietoare, însă care nu l-au îndepărtat de viața de zi cu zi pe cât ne-am aștepta și nici nu l-au închis între patru pereți.
La începutul cărții, Cioran ne vorbește despre acele stări în care simțim sintetizată întreaga noastră ființă, cele mai profunde experiențe, „după experiența morții (ca presentiment al muririi)”, iubirea și suferința și despre nevoia noastră de a ne exterioriza atunci când suntem acaparați de aceste stări.
„Față de rafinamentul unei culturi anchilozate în forme și cadre, care maschează totul, lirismul este o expresie barbară. Aici stă de fapt valoarea lui, de a fi barbar, adică de a fi numai sânge, sinceritate și flăcări.”
Aceasta este tema primului eseu, căci „Pe culmile disperării” e o colecție de eseuri, în care Cioran ne vorbește despre ura sa față de teatralitatea societății, despre acele momente trăite cu atâta intensitate, încât după ce ele trec, simți că viața cotidiană nu îți mai oferă nimic, despre absurd, despre suferința fiecăruia, despre singurătate…
„Singurătatea adevărată este numai aceea în care te simți absolut izolat între cer și pământ.”
Cioran te hipnotizează prin cuvintele sale, încât citind pare că el deține acel adevăr absolut și, precum un dictator apoi, îți spune ce înseamnă suferința, cine sunt cei care cunosc viața și cine sunt cei care doar cred că o cunosc, cine cunoaște suferința spiritului și cine nu…În eseurile sale, Cioran e Dumnezeu, el separă binele de rău, adevărul de neadevăr, suferința adevărată de cea superficială. Ne vorbește despre relativitatea acestor sentimente și stări și, cu toate acestea, poate inconștient, ne oferă definiții și descrieri atât de clare, încât limitează cu totul interpretarea și individualizarea lor.
„Bestialitatea vieții m-a călcat și m-a apăsat, mi-a tăiat aripile în plin zbor și mi-a furat toate bucuriile la care aveam dreptul.(…) (Rânduri scrise azi, 8 aprilie 1933, când împlinesc 22 de ani. Am o senzație ciudată când mă gândesc că am devenit la această vârstă specialist în problema morții)”.
Da, este de fapt un tânăr de 22 de ani cel ce lovește cu toate aceste cuvinte și idei, ce reduce toată existența noastră la suferință și agonie și nu ne lasă nici măcar să fim noi cei ce determină înțelesul acestora. Și tot acest tânăr de 22 de ani ne vorbește despre disperare și grotesc („grotescul nu apare decât în paroxismul stărilor negative, când se realizează mari frământări dintr-un minus de viață; este o exaltare în negativitate”), despre presentimentul nebuniei, despre frică, despre melancolie („Pentru ce melancolia cere un infinit exterior? Fiindcă este în structura ei o dilatare și un gol cărora nu li se pot stabili granițe.”)… Și ne vorbește atât de convingător încât ne e greu să nu îl ascultăm, așa cum am asculta un bătrân în sfaturile sale despre viață.
Ne oprim aici, deși scurtele eseuri continuă și dezbat încă multe din gândurile profunde ale autorului, săpând în continuare în neliniștea lui și a noastră, înșirând numeroase întrebări existențiale și definiții personale.
Mai multe detalii în cotidianul Observ NEWS
Urmărește observnews.ro și pe Google News
