Uneori, poveștile vechi par desprinse dintr-un manual de psihologie. Alteori, seamănă izbitor cu jurnalul nostru zilnic de știri. Luați, de pildă, întâmplarea din 1960, din orașul Abbasiya, unde un spital de boli mintale a pierdut pe stradă 243 de pacienți. Directorul, disperat, îl cheamă pe doctorul Jamal, care, cu o intuiție remarcabilă, improvizează un trenuleț: el – locomotiva cu fluierul „tuu-tuu”, asistentele – vagoanele. În doar câteva ore, toți fugarii urcă înapoi în tren. Problema? La întoarcere erau… 612.
S-a umflat garnitura pe traseu. Pe lângă pacienții oficiali, s-au lipit și trecători „neoficiali”, atrași de spectacol. Nimeni nu i-a verificat, nimeni nu i-a întrebat dacă aveau bilet, dosar medical sau măcar bun-simț.
Cam așa funcționează și România în 2025. Pornim cu un trenuleț al reformei, al promisiunilor și al schimbării. Știm clar cine ar trebui să fie la bord – specialiștii, oamenii competenți, cei care au un scop. Dar, pe traseu, urcă toți: oportuniștii, pilele, „specialii”, profitorii cu instinct de haită. Când tragi linie, te trezești că destinația finală e plină ochi și că jumătate din garnitură n-are ce căuta acolo.
Fenomenul nu e doar despre politică. Îl vezi în instituții, în proiecte publice, în asociații, chiar și în inițiativele bune. În loc să filtrăm cine intră, noi fluierăm și spunem „poftiți în tren, locuri pentru toată lumea!”. Rezultatul? Obosim locomotiva, stricăm direcția și ne mirăm că ajungem târziu sau în altă gară.
Moralul poveștii lui Dr. Jamal e simplu: dacă nu verifici cine urcă în trenul tău, vei ajunge să cari mai multe probleme decât aveai la plecare. Iar în România, de multe ori, nu trenul e de vină, ci faptul că la fiecare „tuu-tuu” apar de nicăieri pasageri care cred că biletul lor e moștenire de familie.
Până atunci, locomotiva merge mai departe, cu vagoane din ce în ce mai grele. Iar noi, pasagerii plătitori, ne întrebăm cât mai poate duce șina asta.
