Într-o Românie care încă își caută reperele morale și instituționale, devine tot mai greu de suportat comportamentul unor politicieni care fac din lipsa de educație, din aroganță și din disprețul față de stat o marcă personală. Din păcate, unii reprezentanți ai USR se disting din ce în ce mai des prin acest gen de atitudine, care nu doar că jignește ideea de democrație, dar o și pervertește în esența ei.
Ieșirile recente ale acestora nu sunt doar lipsite de bun-simț – ele ating o formă de micime greu de imaginat într-un stat european. Lipsa de respect față de instituțiile statului, față de istorie și față de momentele cu adevărat simbolice pentru democrație, spune multe despre incapacitatea acestor oameni de a înțelege ce înseamnă cu adevărat să fii demnitar al României.
Să ocupi vremelnic o funcție de ministru – mai ales în domenii precum Apărarea Națională – nu este un privilegiu personal, ci o responsabilitate profundă, care depășește orice interes politic. Această funcție te obligă, moral și simbolic, să onorezi o tradiție, să te ridici la nivelul unei misiuni care cere echilibru, onoare și solidaritate. Este o funcție care se slujește, nu se folosește.
Iar atunci când un fost șef de stat este condus pe ultimul drum, acel moment nu este despre persoană, ci despre funcția în sine, despre continuitatea democratică, despre memoria colectivă. Despre respectul față de stat și față de noi înșine ca națiune.
Cei care aleg să ignore această dimensiune, să sfideze formalitățile statului, să transforme totul într-un spectacol de zgomot și cinism, se descalifică singuri. Confundă scandalul cu curajul, sfidarea cu modernitatea, și distrug tot ceea ce nu pot înțelege sau nu pot controla.
România nu are nevoie de „progresiști” de carton. Nu are nevoie de salvatori de profesie care cultivă ura și disprețul față de valorile fundamentale ale statului. Are nevoie de oameni care știu ce înseamnă să servești o instituție publică, care înțeleg greutatea simbolică a fiecărei funcții și responsabilitatea care vine odată cu ea.
Respectul față de instituții, față de istorie, față de memoria liderilor care au trecut prin fruntea acestui stat – cu bune și cu rele – nu este opțional. Este parte din fibra unei democrații funcționale. Cine nu poate înțelege asta, nu are ce căuta în fruntea treburilor publice.
În cele din urmă, istoria nu reține zgomotul, ci construcția. Nu va consemna stridențele, ci punțile create. Nu se va opri la cei care au strigat mai tare, ci la cei care au slujit statul cu echilibru, cu onoare și cu simțul măsurii.
România merită mai mult. Și românii simt cu exactitate cine o servește cu adevărat și cine doar se servește de ea.
