În timp ce autoritățile se laudă cu digitalizarea, realitatea este una dureroasă: România a devenit tot mai vulnerabilă în fața atacurilor cibernetice. Nu mai vorbim despre incidente izolate, ci despre un fenomen care scoate la iveală ani întregi de improvizații, nepăsare și incompetență.
Atacurile asupra instituțiilor statului nu sunt simple accidente. Ele reprezintă nota de plată pentru o „digitalizare” făcută pe genunchi, în care s-au cheltuit sute de milioane de euro fără ca securitatea să fie o prioritate. S-au cumpărat sisteme, s-au lansat platforme și s-au bifat proiecte europene, însă prea puțini s-au întrebat dacă aceste sisteme sunt cu adevărat sigure.
Mai grav este că, atunci când instituțiile sunt compromise, ținta finală nu este calculatorul dintr-un birou, ci cetățeanul. Escrocii profită imediat, trimit mesaje false, clonează pagini oficiale și încearcă să fure bani și date personale. De aceea, orice mesaj care vă cere bani sau date bancare trebuie verificat de două ori înainte de a face un singur clic.
Problema nu este doar tehnologia, ci și modul în care este administrată. În multe instituții, infrastructura IT pare construită din improvizații, echipamente învechite și programe care funcționează mai degrabă din inerție decât printr-o strategie coerentă de securitate. Când peste această realitate adaugi lipsa de pregătire a utilizatorilor și responsabilitatea aproape inexistentă pentru greșeli, rezultatul devine inevitabil.
Iar acum apare un nou adversar: inteligența artificială. Dacă până ieri un atac cibernetic necesita timp și resurse, astăzi instrumentele bazate pe AI permit infractorilor să creeze campanii de phishing aproape perfecte, greu de deosebit de comunicările oficiale. Statul român pare complet nepregătit pentru această nouă etapă.
Și poate cea mai amară concluzie este că, în România, din digitalizare se poate risipi mai mult decât din asfalt. Contracte uriașe, proiecte opace și firme fără experiență au ajuns să gestioneze sisteme critice, în timp ce securitatea a rămas, de prea multe ori, doar un paragraf într-un caiet de sarcini.
România nu mai are nevoie de conferințe despre transformarea digitală și nici de panglici tăiate la lansarea unor platforme care cad la primul atac. Are nevoie de profesioniști, de investiții reale în securitate cibernetică și, mai ales, de răspundere pentru cei care transformă banii publici în sisteme vulnerabile.
Până atunci, cea mai bună protecție rămâne vigilența fiecăruia dintre noi. Pentru că, în România anului 2026, cea mai slabă verigă nu mai este doar utilizatorul. Este chiar statul.
