Vom vorbi astăzi despre cea mai reprezentativă operă românească a literaturii postbelice, „Viața pe un peron” a lui Octavian Paler.
Octavian Paler s-a născut la 2 iulie 1926, în județul Făgăraș, satul Lisa și a murit la 7 mai 2007, în București. Acesta a fost scriitor, jurnalist, editorialist și om politic. Paler a urmat școala primară în satul natal, în anul 1937, după care a fost admis bursier la Colegiul Spiru Haret din București.
În 1945, la terminarea ultimei clase de liceu, a fost declarat „Promovat cu laudă”, în același an susținând examenul de bacalaureat, la Sibiu. În continuare, a urmat cursurile Facultății de Litere și Filosofie și simultan, pe cele ale Facultății de Drept din București.
După absolvire, a fost recomandat de Tudor Vianu pentru a rămâne asistent la Catedra de estetică, acesta refuzând propunerea și angajându-se la Radiodifuziunea Română. Între 1949 și 1961 a fost redactor de programe culturale la Radiodifuziunea Română. În 1964 a fost, timp de trei luni, corespondent Agerpres la Roma.
Octavian Paler a debutat, publicistic, în anul 1958, cu versuri în „Luceafărul”, iar editorial în 1970, cu volumul de poezii „Umbra cuvintelor”. După acest an scrie volumele care l-au poziționat definitiv în rândul marilor autori contemporani. În 2005 primește Premiul „Opera Omnia” al Uniunii Scriitorilor.
În urma sa a rămas bogata activitate în redacțiile ziarelor, scrierile excepționale și imaginea unui introvertit iremediabil, un amestec de timiditate și orgoliu. Meditând grav asupra destinului omului în lume, pe fondul unei lipse generale de sens, romanul se înscrie perfect în tradiția literaturii existențialiste și absurde, amintind de „Procesul” și „Castelul” lui Kafka, de „Ciuma” lui Camus și de „Rinocerii” lui Eugen Ionescu.
„Viața pe un peron” este o carte despre sensul vieții și despre „rolul” pe care-l „jucăm” în perioada existenței noastre în această lume. O carte plină de cugetări filozofice și de metafore. Cel care așteaptă pe un peron să vină trenul vieții. Și acesta poate fi autorul, dar poate fi la fel de bine oricare dintre noi, cititorii. În roman, fiecare dintre noi se poate recunoaște și se poate regăsi. Drept urmare, personajul principal n-are nume, în același timp le are pe toate…pe al fiecăruia dintre noi.
„ Viaţa pe un peron” e un roman scris sub forma unui jurnal, adresat tuturor oamenilor care sunt, și în egală măsură, celor care vor fi:
„În loc să mă adresez păianjenilor din sala de așteptare ori vântului care suflă dinspre pădure spre mlaștină, mă adresez unor oameni pe care nu-i văd, nu-i cunosc, și unii, poate, încă nici nu s-au născut.”
Publicat în 1981, situat la interferența dintre filosofie și literatură, „Viața pe un peron” se înscrie în rândul marilor capodopere ale autorului, fiind un volum care provoacă și favorizează meditația, în care linia narativă este frecvent suspendată pentru a face loc unor fragmente de reflecție și descifrare a simbolurilor.
„Modul în care un om își acceptă destinul este mai important decât însuși destinul său.” (Wilhelm von Humboldt)
Cu acest citat își începe Octavian Paler istorisirea. Și, într-adevăr, esența acestor rânduri se regăsește intens și adesea pe parcursul romanului, intensitatea acestuia fiind copleșitoare, parcă ar fi o înșiruire de citate, de lecții de viață, de vorbe pline de înțelepciune și emoție.
Încă din primele pagini descoperim mlaștina, pustiul, singurătatea, confesiunea. Mai apoi ne instalăm în gara părăsită, cu numele ciudat ERO, fără personal, ghișeu, cu becurile care nu pot fi stinse, borderourile de drum, fără direcții de sosire ori plecare, ci numai cu ore de trecere „de nicăieri spre nicăieri”, în care am putea considera strecurată o parte din esența cărții, anume că rostul vieții nu stă neapărat în locuri de plecare sau destinații, cât mai ales în felul cum trăim între ele și participăm la ceea ce ne înconjoară, fără a privi mereu în altă parte decât lângă noi.
În funcție de trăsături și personalitate, vârstă și moment al vieții, această carte o poți găsi ambiguă, ciudată, negativistă sau dimpotrivă sclipitoare, izvor de inteligență, imaginație, învățăminte și revelații; dacă te afli cumva într-acel zbucium sufletesc în care îți faci bilanțul vieții, vei descoperi, poate, liniștea în faptul că și alți oameni, geniali chiar, s-au îndoit de propriile capacități, au avut perioade în care s-au simțit nesemnificativi, ratați pentru ca ulterior timpul să scoată la iveală strălucirea lor:
„Într-o lume în care chiar dreptatea e ratată, îmi puteam îngădui și eu să fiu ratat”.
Personajul central, un profesor, trece prin mai multe experiențe, se lovește de o realitate insuportabilă, în care oamenii poartă măști, sunt reci și indiferenți. Această realitate îi condiționează existența. Decisiv pentru El este strigătul îndurerat al unei femei, strigăt care i-a lăsat indiferenți pe cei din jur. Omul decide să fugă, trezindu-se astfel într-o gară pustie, pe un peron fără trenuri și fără oameni.
Peronul este locul simbolic al așteptărilor, locul care ne oferă o alegere – să mergem înainte sau să rămânem pe loc. Pe acest peron misterios, profesorul întâlnește un alt personaj plin de îndoieli și temeri, pe Eleonora. Femeia fugise și ea de o realitate denaturată, în care îmblânzitorii au instaurat dictatură asupra omului comun. De aici începe o lungă așteptare, de fapt o mare singurătate, o singurătate în doi.
„Viața pe un peron” este o replică dură la tot ce numim noi sensul vieții.
Există sau nu un alt început, noi nu știm, ne rămâne doar să așteptăm, dar fiecare pe peronul său.
Mai multe detalii în cotidianul Observ NEWS
Urmărește observnews.ro și pe Google News
