Cititorilor de literatură de cea mai bună calitate, le recomandăm cu mare drag „Sunetul muntelui”, de Yasunari Kawabata, nu doar ca pe o lectură de vacanță, pentru că romanul său este mai mult decât atât.
O să vă doriți să-l recitiți ori de câte ori veți avea îndoieli sau veți simți acut lipsa de frumos din tot ceea ce vă înconjoară. Este o carte genială!
Între oameni şi lucruri există o coordonare, o sincronizare a trăirilor, o modelare reciprocă, numită de estetica japoneză mono no aware (mişcarea inimii înspre lucruri). Ceea ce ne înconjoară poate naşte în noi o emoţie, o tulburare, trezindu-ne, uneori, conştiinţa trecerii ireversibile prin lume a tot, fie el lucru sau sentiment. Rămâne doar resemnarea în faţa Absolutului, care, potrivit credinţei shinto, îşi urmează etern lucrarea. Pe universul întreg pune stăpânire o anumită tristeţe a lucrurilor, un sentiment de melancolie, o sugestie de solitudine resemnată şi arta este chemată să o dezvăluie vag şi să o dezlege parţial. În seninătatea simplă în faţa lucrurilor, a vieţii şi a morţii stă, poate, sugestia subtilă pe care o transmite şi romanul lui Yasunari Kawabata.
Yasunari Kawabata (1899 – 1972) este primul scriitor japonez care a primit premiul Nobel pentru literatură. Scrie liric, sinestezic, principiu potrivit căruia senzațiile diverse (coloristice, muzicale, olfactive etc) corespund în plan afectiv, iar oamenii şi natura trăiesc empatic și îşi trimit semne, descifrabile în virtutea unui cod tainic, ancestral. Senzorialitate şi senzualitate în mici fragmente uşor detaşabile din întreg, dar funcţionând în virtutea unui sens care se alcătuieşte şi se corporalizează scriptic de la o pagină la alta…Cititorilor de literatură de cea mai bună calitate, le recomandăm cu mare drag „Sunetul muntelui”, de Yasunari Kawabata, nu doar ca pe o lectură de vacanță, pentru că romanul său este mai mult decât atât.
„Sunetul muntelui” (roman publicat în Japonia în 1954, tradus şi apărut la noi în anul 2016, la Editura Humanitas Fiction) este o astfel de elegie, despre alunecarea lentă în viața trăită și cea rămasă, dar şi despre miracolul unei iubiri târzii, în care fiinţa poate înflori pentru ultima dată.
Este un roman de o frumusețe covârșitoare, cu o simbolistică atât de puternică despre natură, spiritualitate și împlinire sufletească încât plasarea noastră ca cititori, în oricare dintre paginile cărții, ne poate regăsi exact acolo unde ne-am fi dorit să fim. Descrierile sunt fragmentate, dar repetitive, revenind la intervale aproape regulate de-a lungul întregii cărți și având aerul unor haiku, care completează sentimentul de melancolie ce decurge din complexa relație dintre membrii familiei Ogata. Titlurile capitolelor sunt descriptive în acest sens: Clopotele templului, Primăvara timpurie, Festivalul lunii pline, Un cer ploios, O grădină de piatră, Lotusul în flăcări, Lacul etc
„Sunetul muntelui” prezintă aceeași acțiune minimală care pare să caracterizeze toate scrierile lui Kawabata, un autor care nu mizează atât de mult pe dramă și evenimente (și acestea minimale) cât pe acea senzație vagă de mono no aware care rezidă în implacabila trecere a timpului și în melancolia care însoțește această trecere.
Ritmul cărţii este, tihnit, aparent fără miză conflictuală. Generația celor trecuți prin viață interferează cu aceea a tinerilor, la nivelul așteptărilor şi al gestionării crizelor. Dincolo de lirismul caracteristic lui Kawabata, răzbat notele înalte şi grave ale unei crize existenţiale majore. Fără clamări inutile, fără accente retorice răutăcioase. Câtă vreme trăim, iar viaţa celorlalţi nu ne lasă indiferenţi, orice vârstă poate fi asumată, acesta pare să fie mesajul cărţii. Poţi mirosi, poţi vedea, poţi auzi, poţi atinge, cu sufletul tău tăbăcit de lovituri, inefabila frumuseţe a lumii…
Mai multe detalii în cotidianul Observ NEWS
Urmărește observnews.ro și pe Google News
